"Iubirea"

... text redat de Marcel Iureş

Povestea creionului

      Ce am citit sub magnetul de frigider al unei bune prietene...

      "Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

      - Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate o poveste despre mine?

      Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

      - E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

      Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

      - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

      - Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care, dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna nişte oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

      Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi el ne conduce totdeauna conform dorinţei lui.

      A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă, va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

      A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce e greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă ceva rău, ceea ce este neapărat este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

      A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

     Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta." (ulterior am aflat că este o scriere a lui Paulo Coelho)

      P.S. Mesajul e adânc, dar a fost înţeles chiar şi de suflete cu zece ani de viaţă... cărora le doresc să facă parte dintr-o lume cu multe creioane ascuţite, să nu aibă prea des nevoie de ascuţitori, nici de guma de şters, dar să îşi recunoască mereu greşelile, calea să le fie netezită fără încetare... spre menirea de a deveni oameni buni, mereu mai buni.

O simplă zi de marţi

Pentru că şi astăzi voi sta în casă, "înzăpezită", şi ascultând informaţiile meteo, încerc totuşi să rămân în atmosfera creată în primele zile de februarie, să-mi alimentez sufletul cu o lectură potrivită. Constat că mă aflu chiar în faţa raftului cu cărţile colecţiei "Supă de pui pentru...", procurate de la editura Amaltea. Vă redau  ce am citit la prima deschidere a volumului...

     "Într-o furtunoasă zi de marţi, prin anii '50, a trecut pe la noi un bun prieten ca să ne spună că i se mai naşte o fetiţă. Şi l-a rugat pe soţul meu, Harold, să meargă cu el la spital. Mi-au spus că până la cină se întorc ei.

     S-au oprit la o florărie ca să cumpere un ghiveci cu lalele pentru proaspăta mamă şi i-a trecut prin cap iubitului meu soţ să-i ia şi el lalele nevestei lui. S-a hotărât să mai ia şi 12 trandafiri roşii, ca să fie mai sigur şi a pus toată cheltuiala într-un cont al nostru deschis pentru înmormântări şi altele (presupun că s-a gândit acum la acele "altele").

     După vizita la spital, s-au oprit la Hanul Gatto, ca să bea o bere, luând cu ei şi florile, ca să nu se ofilească în maşină. Dintr-una într-alta, în scurt timp, cei de la bar au început să întrebe ce-i cu florile. Prins fără acoperire şi puţin stânjenit, Harold a răspuns: "Sunt pentru ziua de naştere a lui Dot, a mea."

     Dar nu era vorba de nicio aniversare. Nu era decât o zi de marţi. Unul după altul, cei de la bar le trimiteau soţului meu şi prietenului său câte un rând, câte un rând în cinstea aniversării cu pricina. Dar pe la 9:30, i-au mustrat că sărbătoreau singuri. "Nevasta mea e ocupată până la ora 10," a răspuns soţul meu. "Va veni apoi aici la cină, în Separeul Bradului." A comandat imediat cina, nu doar pentru noi, ci pentru toţi clienţii de la bar. Hangiul, bucuros, a aranjat imediat masa pentru 18 persoane.

     Ei, şi-acum s-a ridicat problema - cum să mă aducă pe mine acolo. Nu era restaurantul meu preferat, era târziu, mă lăsase cu cina pe masă şi bănuia că sunt îngrijorată şi supărată. A chemat un taxi şi i-a spus şoferului, care ne era prieten, să se ducă la Dublin să-i spună lui Dot că el avea probleme la Gatto şi să vină imediat. Când a venit taximetristul, eu eram în cămaşa de noapte şi capot, cu părul prins pe nişte bigudiuri metalice urâte. Am aruncat pe mine o haină, mi-am tras cizmele peste papuci şi am plecat repede.

     Când am ajuns la Gatto, barul era gol. "Doamne!" mi-am zis eu. "Chiar că trebuie să fie ceva grav." O chelneriţă m-a condus în sala de petreceri unde era stinsă lumina. "Surpriză!!!" au strigat cu toţii... Harold s-a ridicat şi mi-a tras scaunul să m-aşez. M-a sărutat pe obraz şi mi-a şoptit: "Îţi explic eu mai târziu." Şi fiţi siguri că mi-a explicat!

     Ei, şi trandafirii sunt trandafiri, iar fripturile - fripturi, iar legământul de căsătorie zice că la bine şi la rău... Am mirosit trandafirii, le-am zâmbit ciudaţilor mei musafiri şi i-am tras soţului meu un picior zdravăn pe sub masă. Nu mai luasem masa niciodată până atunci cu acei oameni şi probabil că nici nu o voi mai lua vreodată, deşi ştiam că urările lor erau sincere. Ba chiar am şi dansat "Valsul Aniversar" îmbrăcată ca de culcare şi cu cizmele în picioare, ca să sărbătoresc faptul că era doar o zi de marţi."

Dorothy Walker,

vol. "Supă de pui pentru sufletul îndrăgostiţilor"

Mihaela Nicola..."cu mănuşi"

Deplinătatea lecturii acestei publicaţii a aceleiaşi Mihaela Nicola de "pe tocuri" este desăvârşită de ironia fină remarcată de critici, dar pentru mine a fost o lectură uşor de parcurs. Însă rubrica "Cum să te maturizezi şi să îmbătrâneşti frumos" m-a lăsat cu cartea deschisă şi privirea în... nici nu mai contează ce direcţie... mult timp după ce fusese parcurs finalul; pe care vi-l redau, cu ghilimelele de rigoare şi binemeritate, în speranţa că "Psihologia vârstelor" nu v-a lămurit aşa de... elegant... despre cum să privim înainte, manifestându-ne asemenea!!!

"Nu-ţi irosi minutele întrebându-te "Cum ar fi fost dacă...?" Nu ştiu un lucru mai puţin util. Astăzi eşti produsul şlefuit a ceea ce ai trăit. (...) Ajută-ţi mintea şi corpul să nu-ţi spună nici ţie câte decenii ai trăit. Ai grijă să răspândeşti entuziasm şi energie binefăcătoare în jur. Acestea dimpreună cu lecţiile de viaţă pe care ţi le-ai însuşit te pot face să simţi că maturitatea ori vârsta înţelepciunii este acea etapă a vieţii pentru care ne naştem de fapt."

Sper că vă veţi opri în prima librărie cu proxima ocazie, să întrebaţi măcar dacă mai sunt disponibile... "mănuşile Mihaelei". (Nicola)

Povestea celor 1000 de bile

        Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.

        Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba: la radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz. La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă. Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

       "Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine, dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, concediul cu copiii tăi şi câte altele... Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

        Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:

• 
  
  un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;
  
• 
  
  am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;
  
• 
  
  deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete;
  
• 
  
  am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.
  

        După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent. De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

        Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare sau şi pe cealaltă....pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

        Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta.

        Bună dimineaţa şi ... la revedere!"

        În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin. Şi e o lecţie pe care eu am învăţat-o...