Copilărie adevărată

     Am avut ocazia astăzi, printre puținele de acest fel în ultimii ani, să văd niște „copii jucându-se”. Pare titlul unui tablou realizat cu multă implicare de un pictor român, dar era atât de viu... Și mi-a plăcut!

     Este sâmbătă. Astăzi a fost primăvară. Iar eu am trăit o zi din secolul XXI. Dimineață scurtă, shopping de chestii non-necesare la Mall, dar cu iluzia că asigură buna dispoziție spre starea de fericire, masa de prânz comandată și servită în orele unei după-amieze târzii. Toate cele prezentate destul de obișnuite, aș zice...

     Ceva nu a fost potrivit în peisaj. Atmosfera a suferit o separare între două lumi. Dincolo de fereastra apartamentului meu mi-am pierdut privirea, mi s-a oprit respirația, amintirile m-au năpădit, dar mai mult decât orice, m-am lăsat vrăjită, până la dispariția din raza vizuală, de ceea ce vedeți mai jos...

Niște „copii jucându-se” (ca pe vremea când eu aveam vârsta lor) cu arcuri și săgeți hand made, certându-se, negociind, provocând, ascunzându-se, țintind,  apărându-se... Cum nu mulți pici știu să copilărească!







Tot povestind despre o zi de sâmbătă încântătoare, a venit deja duminică, nu la fel de... Lot of work, at work!

Ultima zi...

     ...din primul concediu de anul acesta se anunță oricum însorită, dar nimic nu se compară cu atmosfera unei dimineți prelungite, fără planuri, dar cu așteptări (sper la unele în acord cu moderatul chef personal), fără să mă gândesc vreo secundă la ziua de luni, dar cu nerăbdarea de a reveni la rutina plăcută a săptămânilor de lucru... Până mâine (care mi se pare departe, departe, depaaarte...) sunt cufundată deja în răsfățul matinal obișnuit (a se citi ”cel de toate zilele”).

Bună dimineața! Și rețeta este 3 în 1: cafea  + blogger + ... (toate indispensabile)...

P.S.: Sper să găsesc termenul cel mai potrivit de definire a celui de-al treilea ingredient sufletesc...

Din nou februarie...

     Mi-aduc aminte că am scris cu un an în urmă despre ce mi-aș fi dorit să mi se întâmple, despre lucrurile de care îmi era dor, despre ceea ce îmi lipsea și cred că am scris despre amintiri. Cred. Acum e din nou februarie. Am sentimentul unui deja-vu. E din nou vacanță. Dar e un nou început. În sufletul meu toate sunt noi, atât de cunoscute, dar nemaiîntâlnite. Sentimentul de bine dorit s-a instalat fără să bată la ușă, fără preaviz, fără ca măcar să îmi închipui că va stărui. Da, simt toată copleșirea la care am aspirat sufletește cu mult timp în urmă...